Monday, Aug 31, 2020

Tradusul e o terapie, o recalibrare și o domesticire

 

Interviu cu scriitoarea Doina Jela, traducătoarea cărții Numai iubirea 

 

 

Î. Aveți o bogată experiență de traducător, ați transpus în română atât opere literare, cât și lucrări de nonficțiune. De care carte tradusă sunteți mai atașată? Și de ce?

R. Am tradus într-adevăr destul de mult, îmi dau seama acum, lucrări masive, confortabil-inconfortabile, dacă mă gândesc doar la Stalin, al lui Boris Souvarine, care a avut vreo 700 de pagini, sau O noapte atât de lungă, de Stéphane Courtois, tot de cam atâtea pagini, sau recenta carte despre teatru a Sandei Golopenția, Perspective noi în studiul teatrului (Spandugino, 2019), de vreo mie de pagini, dintre care vreo 80% mi-au revenit mie, dar și un număr destul de mare de cărți de ficțiune, între care sigur că, deși subțire, aproape o carte de buzunar, cea mai redutabilă a fost cartea lui Yourcenar, Lovitura de grație.

Pentru titlul de cea mai atașantă, oscilez însă între două traduceri. Prima e cartea Sandei Golopenția, nu fiindcă e cea mai recentă, ci fiindcă am aflat din ea o mulțime de lucruri, în special despre teatrul femeilor din Franța ultimilor 50 de ani, despre care nu știam mai nimic și eram gata să cred că nu există ca literatură. Or el există și e puternic. Cea de-a doua e o carte care m-a sedus, pe rafturile unei librării de cartier din Paris ,de la titlu, Requiem pour un clou, până la autor, Olga Lossky, o descendentă a unei faimoase familii de teologi ruși. Și acum sunt îndrăgostită de cartea asta, care parcă s-a tradus singură, atât de mult mi-a plăcut și care n-a atras atenția, atunci când a apărut în Byblos, la Curtea Veche, decât câtorva mari și rafinați connaissseurs (știu că se zice conoisseur, dar mă tem să nu creadă cineva că am scris greșit !!!) printre care chiar responsabila de atunci a Byblosului, Livia Sas, și Adrianei Bittel. Era prin 2005. Au mai fost Amprenta îngerului, care mi-e foarte dragă, de Nancy Huston, o femeie deșteaptă și care nu scrie ca să se afle în treabă, ci fiindcă are ceva de spus, vital pentru ea. De ce sunt atașată de ele ? Fiindcă eu le-am ales. Și în general, alegi pentru traducere cărți care îți seamănă.

 

Î. Povestiți-ne în câteva cuvinte cum vi s-a părut traducerea cărții lui Laurence Plazenet. Se spune că, în viață, este foarte simplu să complici lucrurile și foarte complicat să le simplifici. Din această perspectivă, cum vi s-a părut limbajul cărții Numai iubirea? Ce provocări ați întâmpinat în cursul traducerii? Au existat pasaje, moduri de exprimare a personajelor sau registre lingvistice care au fost dificil de tradus?

R. Aș prefera să spun cu franchețe ce mi-a dat cel mai mult de furcă la această carte. Care nu-mi seamănă. De care m-am apropiat greu. Plazenet este o frumusețe de femeie de 48 de ani, tobă de carte, profesoară universitară, specialistă în secolul al XVII-lea francez și în romanul baroc. Adică o intelectuală rafinată care abordează direct, fără complexe, cea mai neintelectuală, cea mai viscerală temă (chiar dacă nu-l uit, făcând afirmația asta, pe Stendhal cu faimoasa lui cristalizare, care ne-a smintit mințile în universitate): Iubirea, ni plus, ni moins! Și o face fără să se teamă de banalitate, încă de la titlu. Să te arunci în oceanul de cinism, ironie, autoironie, post-postmodernism de la începutul secolului XXI cu un simplu colac pe care scrie Lʼamour seul, înseamnă un curaj și o încredere în tema ta și în temă – în general, redutabilă. Sigur, mai poți să mergi și la cacealma, ca... știți dumneavoastră cine, numele alea de autoare românce, fiice ale Sandrei Brown. Ei bine, Plazenet nu e așa. Cum spuneți, miza cărții ei, care merge contra curentului în oceanul de care vorbesc, este să simplifice complicatul. Iubirea pe care o povestește ea aici, în capitole uneori de o pagină jumătate, tăiate precis, implacabil aș zice, ca de mâna unui profesionist al bisturiului, e una complicată.

Ambele personajele, protagoniste ale unei iubiri se înțelege că nefericite, sunt complicate, relația lor e complicată. Iar limbajul în care autoarea îl înfățișează e simplu până la transparență. Când nu e simplu până la ermetism. Căci altfel ce naiba să înțelegi dintr-o frază ca asta: „Il avait troqué une obscurité pour une autre”, când e vorba de un aristocrat singuratic, cam ca Heathcliff, din La răscruce de vânturi, care nu vrea să se despartă de cadavrul soției, cam ca Rogojin, din Idiotul, fără să ni se spună direct că ar fi vreun necrofil, ca în Marchizul de Sade, din secolul următor - și atât de diferit - celui în care e ea specialistă? Și ce șansă să aibă fiica total ignorată a acestui personaj de roman gotic de a se îndrăgosti, altfel decât greșit, de singurul bărbat pe care-l poate cunoaște, cu excepția tatălui, anume de maestrul ei de muzică, filosofie, poezie, matematică , adică de toate, cum se obișnuia la curțile aristocratice cu ziduri până la cer? Ce șansă decât să-și poarte în suflet, iubirea asta până la sfârșitul zilelor ei, așa cum își poartă trauma, dacă nu cumva iubirea și trauma nu sunt de fapt două nume pentru aceeași suferință, nobilă și dătătoare de sens. Și cum să moară, altfel decât răpusă de ciumă și iubită în fine de iubitul ei care a fugit de ea o viață, ros de suferința propriei mediocrități.

 

Î. Care sunt, în general, provocările profesiei de traducător?

R. Nu cumva fac o mărturisire care nu se face ? Eu nu mă consider o traducătoare de profesie. Pentru mine a traduce înseamnă a traversa în condiții mai puțin dificile și dureroase perioadele de secetă, descurajare, derută, neliniște, din ocupația mea de bază și chiar din viață. Tradusul e o terapie, o recalibrare și o domesticire. Când traduci, știi precis unde începi și unde trebuie să ajungi și, mai ales, când. În nicio altă muncă într-un domeniu, cât de cât de creație, nu ai acest privilegiu. În plus, când traduci, ai un termen, pe care îl respecți, nu doar din rațiuni alimentare și /sau de onoare, ci tot așa, fiindcă știi unde trebuie să termini. Un roman, în afară de situația – de altfel, deloc recomandabilă - de a-ți fi comandat, nu știi când o să-l termini, nici măcar dacă o să-l termini și nu ești neapărat sigur nici de ce-ți iese, nici că îl vrea cineva, dacă e bun. El trebuie să fie vandabil. Cel mai limpede exprimă ce spun eu acum definiția nu mai știu cărui scriitor că a traduce înseamnă „a dansa într-un sac”. Adică a dansa cumva cu picioarele legate. E dansul ideal: îți permite o anumită creativitate și distracție, dar nu te lasă s-o iei razna și s-o dai chiar de tot în bară, în depresie, în neant.

 

Î. O veche zicală spune „Traduttore, traditore!” („Traducător, trădător!”) și cei mai mulți traducători au propriile exemple de cuvinte și expresii care, din diverse motive, nu pot fi redate fidel în limba țintă. Aveți câteva exemple de astfel de cuvinte din cartea Numai iubirea?

R. Din nou, nu aș vrea să scandalizez, dar cred că e o problemă cu care orice traducător s-a întâlnit. Mai ales că propun un calcul aproape imposibil. În dicționarele româno-franceze, se înregistrează în jur de 50-60 de mii de cuvinte. La fel cele româno-engleze. Limba engleză are, se zice, peste un milion de cuvinte, franceza are și ea mai multe sute de mii. Cum traduci dintr-o limbă cu un milion de cuvinte, într-una cu de 10 ori mai puține ? Cum traduci în română un scriitor cu o limbă amețitor de bogată, cum e Céline, de exemplu, sau Joyce ? Etc. etc. Așa că, revenind la ce am spus înainte, limbajul lui Plazenet, atât de esențializat, pune mai degrabă problema inversă. Nu o să sune plat, banal sau stupid să traduci ce-am spus mai sus prin : „El înlocuia un întuneric cu altul ?” Nu sună cam ca în Ion Barbu și în Mallarmé ? Ba da, dar ce să facem dacă autoarea așa a zis? Țineți minte că am discutat acum un an când am terminat traducerea, pe niște fraze perfect transparente, în care nu știam cum să le dezambiguizăm și am decis că autoarea asta a și vrut, să le lăsăm ambigue de atâta transparență?

 

Î. O întrebare pe care le-o pun tuturor traducătorilor din proiect: dacă ați fi avut posibilitatea să schimbați titlul cărții, ce titlu credeți că i s-ar potrivi? Și de ce?

Cât privește titlul acestei cărți, cea mai mare surpriză a mea a fost că la a treia lectură și după ce ne-am spart bine capul, am ajuns la concluzia că acesta era cel care i se potrivea!

 

Î. Cum v-a afectat perioada pandemiei și cum credeți că va fi afectată profesia de traducător în viitor?

R. Păi, profesia/munca de traducător te obligă să stai în casă, ca și pandemia, nu? Dacă mai durează, e posibil însă să ne oblige să stăm în casă rezolvând cuvinte încrucișate, dacă producția editorială va scădea.

 

Î. Un cuvânt de încheiere pentru cititorii noștri.

R. Cred, sper, ca ei să se îndrăgostească de cartea lui Plazenet de la prima lectură, și nu, ca mine, de la a doua, sau a treia, cum se întâmplă de multe ori cu această înșelătoare simplitate de care am vorbit aici. Oricum, ea se citește ușor grație capitolelor scurte și înșiruite ca într-un decupaj cinematografic.

 

Vă mulțumim!

 

Icon securitate LibraPay